Cred că cel mai greu dintre toate câte sunt de făcut întru începutul pictării unui sfânt lăcaș este împăcarea meșterului cu sine. Să uite de metrii pătrați care-s acum tencuială gri sau albă, scliviseală de glet, de poftele lui, de lumea lui cu dedulciri, de arginții promiși, sau de cei folositori ori ba... și să mai uite și de muiere și de lâncezeală și de bolile lui trupești și de câte toate... în afara celor ale picturii bisericești. Adică să devină meșterul... cuvios. Dacă nu cumva este.
Deci ma sfatuiesc pe mine (...și sa-mi fie cu iertare!) și pre altul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu